vineri, 7 februarie 2014

NAPOLI FREE URBAN FLOW - Miruna Tirca feat Dinu Gutu

Round one: Miruna 


Napoli este un oraș copleșitor. Soft și hardcore în același timp. Trece prin tine ca o vijelie și este imposibil să te lase indiferent. O urbanitate dură, dar maleabilă și vie. În Napoli poți traversa un bulevard central, să zicem Toledo, ajungând dintr-un capăt în altul complet năucit de trafic și poluare, pentru ca apoi să iei un autobuz, ajungând în doar câteva minute într-o oază de liniște și relaxare, pe vârful unui deal, de unde poți privi cum apusul își aruncă blând lumina peste fragmente de oraș și peste golful Napoli, iar în depărtare se vede Vezuviul. Ca și scurtă informație istorică, se știe că Napoli a evoluat în jurul unei colonii întemeiate de greci din Cumae, în sec. al VI-lea î.Hr, iar numele său inițial, Neapolis, însemna ”Noua cetate”. În prezent, Napoli numără aproximativ un milion de locuitori, la care se adaugă zona metropolitană, ajungându-se la numărul de trei milioane de locuitori.

















 La porțile castelului-fortăreață Sant Elmo, situat pe deal, câțiva băieți joacă un fotbal tihnit la ceas de seară. Vin multe cupluri pe scuter, pentru a bea o bere, a fuma o țigară și a privi orașul de sus. O panorama urbană minunată, care te liniștește și te îndeamnă la relaxare. Pentru moment. Pe străduțe înguste și întunecoase, cobori iarăși  spre centru, cu atenție sporită la scuteriști, care mătură totul în calea lor, inclusiv pe tine, dacă nu ești cu ochii în 4. Pe străduțele respective, ferestrele sunt larg deschise, rufele întinse la vedere, iar oamenii stau la taclale. Fiecare ascultă propria muzică dată la maxim. Din loc în loc, poți vedea câte un loc de reculegere, dar și icoane cu Maradona, fotbalistul simbol al echipei de fotbal Napoli.


Că vrei sau nu vrei, tragi din nou cu nesaț o doză de urbanitate extremă, presărată din plin cu trafic motorizat, gunoaie aruncate de-a valma pe străzi, apoi pleci în căutarea unor spații mai liniștite. Undeva lângă port, se află un mic fast-food, un chioșc unde se vând tot felul de produse locale, inclusiv fructe de mare la cornet. 3.5 euro cornetul de calamari prăjiți, caracatițe și alte bunătăți marine. Ne așezăm la marginea apei, cu câte un cornet și o bere în mână, undeva în apropierea unei unități de pompieri: Vigili del fuoco. Lângă noi, sunt pescari care își aruncă răbdători undițele în apă. Observăm ditamai peștii care se plimbă nestingheriți printre bărcile trase la mal. Apoi intră în port și poliția marină, pe o navă care face mult zgomot.

În serile de hoinăreală pe la malul apei, am avut următoarea revelație: Napoli este un oraș cu ieșire la mare, dar rămâne cumva rupt de apă. Când te plimbi pe străduțele înguste din centrul istoric sau prin cartierele de pe dealuri, daca nu s-ar vedea din când în când marea, ai avea impresia că nici măcar nu există în apropiere. Napoli nu are vibrația aceea specifică orașelor aflate lângă apă. O șosea extrem de circulată, care a fost construită de-a lungul apei, desparte în mod simbolic marea de restul așezării. Într-un sens metoforic, s-ar putea spune că apa reprezintă adevăratul suflet al orașului, pe care acesta și-l caută din greu și care, de fapt, se află atât de aproape.







































Cu toate acestea, există Lungomare, o promenadă la malul mării, lungă de vreo 3 km. Acest front marin obișnuia să fie ocazional închis traficului motorizat în zilele de duminică, în decursul anilor trecuți, iar din 2012, cu prilejul Cupei Americane a devenit pietonal. Mai bine zis semi-pietonal, pentru că, deși nu există mașini pe această porțiune, din când în când scuterele se strecoară cu abilitate chiar și pe aici. Este singurul loc din oraș în care am văzut bicicliști sau skateboarderi, rămânând în același timp o oază pentru pietoni și pentru cei cărora le place să meargă pe jos.

 Adevăratele spații publice din Napoli sunt însă piațetele orașului, folosite la maxim de locuitori în orice zi a săptămânii. În nopțile din weekend, piațetele se umplu până la refuz de tineri; se deschid tot felul de bărulețe unde lumea stă afară, în picioare, și se pune muzică. Orașul se transformă și se conectează la un ritm cu totul nou, pe care nu l-ai bănui în timpul zilei. Lumea stă pur și simplu la taclale, iar fiecare metru pătrat al piațetelor este ocupat. Cel mai mult am stat în piațeta de lângă Universitatea de Studii Orientale, pentru că am locuit în preajma ei. De altfel, mi s-a părut și cea mai prietenoasă dintre toate. Piațeta se află într-o zonă pronunțat studențească, iar ceea ce îi conferă individualitate este un copac enorm crescut chiar în mijlocul ei, sub crengile căruia se pot aduna, în decursul unei nopți, sute de persoane.

 Pe străzile din preajma Universității, în incinta diverselor facultăți și pe zidurile din zona piațetelor sunt amplasate bannere sau scrise texte cu mesaje politice. Din spusele unui localnic, popularitatea piațetelor este fluctuantă. Anumite piațete sunt populare la un moment dat, dar acest fapt se schimbă în mod constant. În prezent, una dintre cele mai populare piațete în care se adună tinerii este Piazza Bellini. Înainte, conform relatărilor aceluiași localnic, o altă piazzeta era cea mai populară, până în momentul în care au avut loc în preajma ei bătăi stradale cu  împușcături, iar fluxul de oameni a migrat în altă parte.



































 Dacă vrei o pauză de Napoli, poți lăsa rapid în urmă haosul urban, luând trenul sau ferribotul până în locații precum Sorrento, un orășel liniștit situat pe coastă, sau până pe insule precum Ischia, Procida sau Capri. Un drum dus-întors cu trenul până în Sorrento costă 7 euro, iar un drum dus-întors cu ferribotul în jur de 22 euro. Pe insule merită să rămâi cel puțin o noapte. Noi am ales Ischia și s-a dovedit a fi o alegere perfectă. Vegetația mediteraneeană la mijloc de primăvară și soarele blând de aprilie sunt lucruri speciale, de care nu te poți bucura decât în această lună a anului.

În ceea ce privește trenul, acesta reprezintă un adevărat creuzet social. În tren, dar și pe feribot au avut loc multe dintre interacțiunile noastre sociale. În tren am cunoscut o familie de romi din Călărași, stabiliți de mulți ani într-o localitate din zona metropolitană Napoli. Ne-au povestit despre cum își câștigă traiul din colectarea și vânzarea de fier vechi, bazându-se pe relații de lungă durată cu diverse persoane, care le dau în mod regulat obiecte din fier. Cu toate acestea, potrivit spuselor familiei, comerțul cu fier vechi nu mai este la fel de profitabil ca în alți ani, pentru că, la rândul lor, mulți italieni au început să îl practice. Familia alterna colectarea de fier vechi cu slujbe temporare în construcții, șoferie sau domeniul casnic. Aveau 2 fete pre-adolescente și un băiețel de aproximativ 2 ani. Întreaga familia emana fericire, seninătate și bunăvoie. Era duminică, și mergeau la o reuniune de rude și de prieteni, în altă localitate.
 Prin contrast, pe feribot, am cunoscut o altă familie de romi, cu 2 copii mici pe care îi foloseau la cerșit. Cu băiețelul mai mare, care avea în jur de 7 ani, am interacționat noi. Inițial, nu vroia să recunoască faptul că vorbește și înțelege română. Cerșea prin feribot și la orice întrebare răspundea ”che dici, che dici?”. Apoi, dintr-o dată, a lăsat garda jos, ne tot dădea târcoale și ne zâmbea. Am simțit clar cum dorea să se joace, dar nu prea știa cum, cum dorea să se apropie de noi și să ne cunoască, dar, iarăși, nu prea știa cum. Ne-a spus cum îl cheamă și ce vârstă are. I-am urat ”mulți înainte”, dar nu știa ce înseamnă această urare. Am văzut clar copilăria refuzată din el, înlocuită de lupta pentru supraviețuire. Cel mai tare s-a apropiat de Silviu, în care probabil, a văzut un model masculin cu totul necunoscut lui. Cineva care glumea cu el, se juca și îi zâmbea. Băiețelul l-a atins pe umăr, să vadă daca ”are mușchi”, apoi l-a amenințat că aduce un pistol și îl împușcă. Era modul lui de a interacționa și de a se juca, inspirat cu siguranță din universul cotidian la care era expus. Tatăl lui supraveghea cu atenție de la distanță toată conversația aceasta.

 Reveniți în Napoli,ne-am gândit să accesăm puțin și viața alternativă de noapte. Cu ajutorul afișelor stradale am identificat un reggae party la Officina 99, despre care știam că este un fel de squat. Într-adevăr, era squat, dar unul destinat petrecerilor și evenimentelor, nu locuirii. În drum spre Officina 99, ne-am semi-rătăcit în zona Piazza Garibaldi, prilej cu care am observat prostituția nocturnă în floare.
Am oprit un grup de cetățeni, rugându-i să ne ajute cu orientarea pe hartă și indicarea direcției corecte. Italiana primordială de baltă a intrat în acțiune. Când au auzit în ce fel de zonă vrem să mergem, au început să exclame: ”una zona bruta, nu mergeți acolo!”. Noi o țineam pe a noastră, că să ne explice și să ne îndrume. S-au mai consultat între ei și au decis: ne vor duce ei cu mașina, este cel mai bine așa! Zis și făcut. Am mers împreună cu această familie tipic napoletană pe câteva străduțe, timp în care ei ne indicau locurile ”bune și frumoase” în care ar trebui să ne ducem. Veniseră în centru cu 2 mașini, iar într-una din acestea ne-au amplasat pe noi. Din păcate, nu știam exact numărul de pe via Gianturco, unde trebuia să ajungem, așa că am tot dat ture cu mașina, încercând să îi facem să înțeleagă unde anume dorim să mergem. În cele din urmă, au înțeles! Știau de Officina 99, pe care l-au numit ”centru de tineret”. Ne-au lăsat fix în fața lui, iar la despărțire ne-au pupat, ne-au îmbrățișat ca pe proprii copii și ne-au urat mult noroc, avertizându-ne să avem grijă cum plecăm de acolo și oferindu-se să ne lase chiar numărul de telefon, pentru a-i suna în caz de orice!

După acest moment parcă desprins dintr-un film, ne-am zis că, indiferent cum urmau să fie petrecerea și concertul, toată hoinăreala și efortul de a ajunge acolo vor fi pe deplin justificate de mica și minunata întâlnire pe care o avusesem. Ne-am gândit că, după ani și ani, când amintirile de călătorie se vor estompa, aceasta va fi cu siguranță una care va supraviețui și pe care o vom asocia vibrației orașului Napoli.

”Zona bruta” era de fapt o fostă zonă industrială, parțial abandonată, pe unde nu prea trecea picior de om. Petrecerea a fost drăguță, concertul mai mult funk decât reggae. Lumea fuma iarbă pe rupte, chiar și tematica petrecerii era una conexă: ”Contra il traffico di narcotici – Coltiva la tua pianta!”. La intrare, organizatorii ofereau păhărele cu pământ și semințe de cannabis. Contribuția pentru petrecere (adică intrarea) era de 3 euro. Le-am cerut permisiunea să scriem un text pe terasă, cu un sprai graffiti, și am scris textul pe marginea căruia făcusem glumițe zile întregi: ”București și Napoli – două inimi gemene”.

 Ce ar mai fi de spus despre Napoli, spre finalul acestui flow urban? Poate câte ceva despre mâncarea ieftină și delicioasă de care am tot avut parte. Voi menționa 2 locuri: pizzeria Vesi, care ne-a fost recomandată de către un localnic, unde o pizza costa între 3-7 euro și Taverna Buongustaio, descoperită din întâmplare de colegii mei. În această tavernă frecventată mai ales de localnici (eram singurii turiști) am comandat fară meniu în față și fără a ști prețurile, mergând pe încredere și pe recomandările ospătarilor. Aici ne-am luat cina de rămas bun, din ultima seară. Pentru câțiva euro de căciulă, am avut parte de: vin din belșug, legume pe grătar, salate, pâine de casă, caracatiță înnăbușită, pește spadă pe grătar, ton pe grătar, paste cu scoici și paste napoletane. Într-un cuvânt, bunătăți proaspete mediteraneene, de care nu ai parte prea des. La toate acestea se adaugă și atitudinea patronului și a celor care serveau - se comportau ca un fel de bunici care te-au pus cu drag la masă și se bucură să te vadă mâncând cu poftă.

 în mijlocul grupului - patronul tavernei și unul dintre ospătari

îndemnuri din taverna Buongustaio

 Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte impresia despre acest oraș, ar suna cam așa: Napoli te lasă să interacționezi cu el așa cum dorești. Napoli este în multe feluri, inclusiv murdar și extrem de poluat. Dar îți alegi exact ce vrei, iar paleta de posibilități este una foarte largă. În acest sens, s-ar putea spune că, într-adevăr, București și Napoli sunt ”două inimi gemene”. În concluzie, am plecat cu senzația pronunțată că ne vom mai întoarce în acest oraș, pentru că, pur și simplu, el te cheamă și te îndeamnă la hoinăreală sau explorare urbană.


Round 2: Dinu
Primul lucru care impresionează atunci când un autocar staționează în fața unei tabere de romi, e greutatea cu care coboară lumea. Oameni în toată firea se îndeamnă reciproc, pentru a saluta un grup de câteva zeci de copii care îi întâmpină.


























Al doilea lucru care m-a impresionat la tabăra din Giuliano (o suburbie a Napoli) este mirosul puternic, înțepător, ce plutește în aer. Vizităm o tabără de romi bosnieci care tocmai au fost mutați de primărie din zona comercială de hipermarketuri, lângă o groapă cu deșeuri chimice. Mirosul toxic, de gaze vine chiar de vis a vis, camp-ul fiind de altfel relativ bine amenajat de primărie: iluminat public, rulote, băi publice.

Ca în cărțile poștale din România Interbelică, romii apar și în Napoli ca un personaj colectiv. Segregarea este puternică, și o vedem imediat ce intrăm în tabără: femeile și copii pe de o parte, bărbații de cealaltă.

Intru în conversație cu un adolescent din comunitate. E isteț, respectuos și foarte deschis. Genul ăla de atașament absurd între oameni care nu se vor mai vedea vreodată. Tipul vrea să se desprindă, asta-mi transmite. Ori va pleca din comunitate pentru a începe o altă viață, ori se va impune ca lider acolo. Are 24, ca și mine.

În câteva minute o mașină de poliție apare la intrarea în tabără. Cine-i în vizită, ce-i cu autocarul? Se parlamentează, se dau confirmări. Se simte controlul.

Ajungem după într-un alt camp. Romi din Serbia și România. Stau în rulote standardizate, care au 2 camere. Verzi. Palmieri și copii fericiți în jur. Atmosferă hippie de anii 70 în aer. Ziduri groase îi ”apără” de imensa groapă de gunoi pe care i-a așezat primăria. Nu au apă potabilă.

Plec cu-n gust amar, dar cred că înțeleg ceva: cât de sterile-s politicele cu care ne prefacem că ajutăm romii: atât cât să bifăm o poză frumoasă cu iz de civilizare. În rest, miros de acetonă și șobolani.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

A apărut o eroare în acest obiect gadget