Evenimentele inițiate de Asociația Komunitas mi s-au părut mereu cele mai mișto din oraș, iar cu timpul am descoperit că proiectele Komunitas sunt chiar bine gândite, cu efect pe termen lung și nu doar unul imediat. Așa a fost și Ziua Cartierului Tei de anul acesta, eveniment ajuns la cea de-a treia ediție, în Parcul Circului.
Ce am observat mai diferit de alte dăți este ca evenimentul a luat amploare. Cel puțin, din perspectiva mea, din colțișorul meu de parc de unde puneam muzică, se puteau observa structurile din lemn care au transformat pe loc parcul liniștit, cel pe care îl știam eu, într-un loc de interacțiune interactiv. Cred că ar fi fost mai de impact să țină mai multe zile evenimentul, eventual structurile din lemn să rămână ca parte din arhitectura parcului cumva.
Înainte de a începe evenimentul propriu zis, când încă se descărcau lucrurile din dubă, oamenii curioși, și mai ales copiii, întrebau în mod special dacă e ceva pe gratis, ochind sucurile și iaurturile strategic. Sper că evenimentul în sine le-a schimbat un pic măcar genul ăsta de așteptări, mai ales că eu la pupitrul de dj am avut de a face și cu oameni care mă întrebau dacă ce se întâmpla în parc atunci era făcut de primarul Onțanu, iar unii chiar credeau că Ziua Cartierului Tei de anul trecut a fost făcut de acest primar.
Când le răspundeam că nu e făcut de Onțanu ci e chiar un eveniment pe bune, se uitau cam urât la mine, probabil nu observau diferența dintre un eveniment circ, unde spectatorii se uită doar și eventual primesc deja clișeicul ulei sau zahăr, eventual ceva mici la grătar pe degeaba, și un eveniment în care protagoniștii sunt de fapt chiar ei.
În prima parte a desfășurării evenimentului, muzica a fost doar de fundal, cu un volum ceva mai încet, pentru a nu bruia discuțiile din perimetrul cu activități. Totuși au venit câțiva pensionari, unul dintre ei chiar administrator de bloc pentru a-mi sugera să dau și mai încet muzica, pentru că în intervalul dintre orele 14:00-17:00 oamenii în vârstă dorm în blocurile de pe marginea parcului.
Gardienii parcului m-au liniștit că pot da muzica mai tare, și să nu îl iau în seamă pe bătrânel, iar când i-am zis că de fapt evenimentul marșează pe ideea ca toți oamenii din cartier să fie mulțumiți mi-au aruncat aceeași uitătură ca a pensionarilor când le spuneam că evenimentul nu e al lui Onțanu și că e pe bune.
Între timp o doamnă mi-a explicat care era treaba cu blocurile acelea, și anume pentru că au fost gândite prost când au fost construite în jurul parcului, se formează un efect de amplificare a oricărui sunet care vine din direcția parcului, și practic orice sunet, cum e cel al unui bețigaș rupt sub talpă, chiar se aude destul de tare formându-se și un ecou.
Primul gând a fost să colerez informația asta cu faptul că locuiesc doar oameni bătrâni în blocurile unde se putea asculta totul din parc, adică oameni de pe timpul regimului comunist când erau urechi peste tot care raportau orice către miliția politică a vremii, deci ridicarea blocurilor acolo nu a fost gândită greșit inițial.
Între timp colțișorul de Dj, amplasat strategic de mine la umbra unui copac foarte mare și impunător, la intersecția a mai multor alei, nu prea dădea roade pe partea de interacțiune, în mare parte pentru că era mai departe de locul unde se întâmplau activitățile educative. Reamintesc că s-a ales locul mai îndepărtat de centrul acțiunii pentru a nu bruia prea mult discuțiile. Chiar și așa, fără mixer de amplificare, și doar cu una dintre boxe, sunetul care nu era dat tare părea destul de zgomotos inițial, ca să aflu mai apoi că nu se prea auzea în direcția cu activitățile, unde printre altele s-a cântat la un moment dat și la tobe.
Totuși deși păream solitar, treceau destul de mulți oameni, cam din toate păturile sociale și culturale ale zonei, și mă întrebau despre eveniment, unii chiar despre muzicile atent selectate de mine, muzici care se adresau de obicei cam către 2-3 categorii de oameni în același timp, cel mai evidente fiind cele care combinau muzica veche, cu impact la oamenii mai în vârstă, cu ritmurile moderne, care aveau impact la adolescenți, și mai nou și la copiii care știau să danseze breakdance.
Pe lângă faptul că muzicile erau o fuziune reușită între generații sau între păturile socio-culturale, ele aveau în comun faptul că erau muzici lejere care să dea o atmosferă de relaxare, chiar dacă unele erau mai lente iar altele mai ritmate. Abia spre final, când lumea a început să interacționeze mai mult cu muzica, am strecurat, oarecum malefic, anumite piese, mai mult pentru a testa reacția oamenilor, care a fost una pozitivă. Totuși nu m-am îndepărtat prea mult de la ideea de muzici care să nu dea stări de anxietate.
La un moment dat, fix când era o manea remixată, cântată de celebrul Dan Draghici, un fan manele mi-a reproșat că nu pun și manele. A trebuit să insisit să asculte mai bine ce se aude și abia atunci i s-a luminat fața și mi-a mulțumit. Deodată eram frate cu el, nu mai eram cel care nu pune manele.
Per total a fost încă o experiență minunată, cu o interacțiune timidă la începutul evenimentului, când se strângeau pe băncile de lângă pupitrul de Dj mai mult oamenii în vârstă, care se bucurau de șlagărele de altădată,
Cel mai interesant a fost să mențin atmosfera pentru copiii care se strânseseră să danseze în fața pupitrului de Dj. Un Dj trebuie să știe să pună muzică și pentru copii, iar din punctul asta de vedere cred că m-am descurcat binișor, chiar dacă nu aveam piesele lor preferate. La intensificarea interacțiunii a contribuit și amplasarea unor platforme pe post de scenă de dans care au fost ocupate spontan de copii.
(filmare de Sabina Lefter)
