REALITĂȚI URBANE LA UN PAS DE NOI

Articol de Miruna Tîrcă


”Într-o seară am primit un telefon care mă anunța că în mai puțin de 3 luni voi fi evacut”.
 
”Există un mort care cheamă în judecată chiriașii..”
 
”Sunt un potențial evacuat...”
 
”Suntem desconsideraţi şi dezumanizaţi; şi demoralizaţi din punct de vedere psihic;”
 
”Presiuni și proteste – singura potecă pe care putem merge”
 
”Aveam contestație la hotărârea de evacuare aprobată prin hotărâre prezidențială - și a venit executorul judecătoresc și tot m-a dat afară!”
 
”Acum 4 ani am primit prima înștiințare, de la un birou de avocatura care cumpărase dreptul de proprietate asupra imobilului în care stau”

”Haideți să punem punctul pe I, să începem să ne facem bannere și voci pentru a striga. Să fim solidari..”

”Din toată curtea, mie singur mi-a venit evacuarea!”

”E strategia asta, sa te pună să stai într-o garsonieră de 12mp, cu 6 copii, dintre care alți copii, adică nepoți. E o strategie să te facă să refuzi!”

„Este irelevant să dea Primăria 2 camere pentru 13 persoane. Nici în picioare nu ai avea loc!”

„Vrem să ne facem auziţi!”

”Se trezesc înainte de Crăciun cu procese de evacuare..”

”Adevărul trebuie să circule!”

”Trebuie să facem cumva să dăm la o parte măcar puțin din caracatița juridică, să demascăm avocații escroci care iau abuziv proprietățile oamenilor...”

Replicile de mai sus nu sunt secvențe din scenariul unui film de acțiune, ci replici reale, care au fost spuse de oameni reali în cadrul Forumului pentru Justiție Locativă, care a avut loc în zilele de 21-23 martie 2014, la sediul Tranzit din strada Gazelei, București. Forumul a fost organizat de FCDL – Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire și a fost un eveniment în premieră în București.

Câteva cuvinte despre FCDL, preluate de pe siteul lor: ”o inițiativă a oamenilor al căror drept la locuire este pus în pericol sau încălcat”. Frontul a fost ”inițiat de un grup de persoane evacuate si amenințate cu evacuarea din București, alături de rude ale acestora, prieteni, activiști, artiști, ong-isti, FCDL se constituie ca o platformă de activism locativ la nivel național.”

Astfel, principiile fundamentale de la care pleaca FCDL sunt dreptul la oraș și dreptul tuturor la o locuință decentă. Unul dintre statementurile FCDL este următorul:  ”Ne adresăm în primul rând evacuaților, dar și oamenilor de rând neafectați de evacuări care susțin dreptul la o locuință decentă; organizațiilor civice, grupurilor politice independente, dar și mass-mediei, decidenților politici, autorităților locale și centrale”.

Fotografie preluată de pe siteul FCDL

Am ajuns la Forumul Justiției Locative organizat de FCDL, în prima zi. Știam că în program (https://www.facebook.com/events/654476684599601/), la ora la care ajungeam, erau prevăzute niște prezentări. Când am ajuns, surpriză: programul era cu totul decalat, iar înăuntru, în sediul Fundației Tranzit care a găzduit evenimentul, am găsit cea mai eclectică adunare de oameni la care am mers în ultimul timp: persoane aflate în situație de evacuare, membrii de toate vârstele din familiile lor, activiști, artiști, tineret urban, un prof de pe la Arhitectură, o profă universitară de prin Cluj, directorul de la (fostul) Green Hours etc.

Adunarea era însuflețită, mai vie ca orice prezentare, chiar dacă poveștile pe care le-am auzit acolo au fost despre suferință, nemulțumire, precaritate, evacuări, oameni care au locuit în stradă, luptă în van cu autoritățile și cu firme gigantice de avocatură care fabrică acte și titluri de proprietate. Însă faptul că o mână de oameni aflați în astfel de situații s-au adunat la un loc, s-au cunoscut cu alții care trăiesc situații similare, au narat experiențele în fața unui public divers, au problematizat și s-au gândit împreună la posibilități de acțiune, reprezintă cu siguranță un mare pas înainte în procesul complicat de a descâlci astfel de probleme și de a le găsi soluții.

Foto: Elena Irimia

Concluziile principale ale Forumului pot fi rezumate astfel:

1.    Este nevoie de avocaţi şi jurişti care să se alăture (momentan voluntar) FCDL, să accepte să ofere consultanţă juridică şi să îi sprijine pe cei afectaţi de evacuări;

2.    Trebuie documentate cât mai multe din situaţiile de evacuare, popularizate şi aduse la cunoştinţă publicului larg;

3.    Trebuie creată solidarizare între persoanele aflate în astfel de situaţii;

4.    Trebuie organizate proteste publice ale persoanelor evacuate şi găsite modalităţi prin care cât mai multe persoane să se alăture acestor proteste

În rest, ca informaţie suplimentară, un articol publicat recent de B365 menţionează faptul că de la 44.000 de cereri de locuinţă socială înregistrate în 2008 la Primăria Municipiului Bucureşti, s-a ajuns subit la 15.000 de cereri in 2012. 29000 de cereri au dispărut ca prin farmec (pentru că în nici un caz nu şi-au găsit rezolvare).

Conform articolului, „Sorin Oprescu, promitea, pe 18 mai 2008, că va asigura locuinţe sociale pentru persoanele evacuate din casele naţionalizate, dacă va câştiga funcţia de edil-şef. La acea vreme, el spunea că are soluţii pentru rezolvarea favorabilă a celor 44.000 de cereri în Bucureşti prin construirea de blocuri cu patru etaje, la preţuri rezonabile, în sudul Capitalei, scrie evz.ro. Primăria Capitalei a finalizat 184 de apartamente care erau în lucru în momentul în care Oprescu a devenit primar general, iar în 2010 a solicitat Executivului să cumpere circa 3.500 de apartamente în care să fie mutaţi cei care locuiesc în imobile cu risc seismic ridicat. Doar atât a făcut edilul-şef al Capitalei în patru ani de mandat din ce a promis.”

Personal, mi-as dori ca la viitoarele întâlniri şi acţiuni mediate de FCDL să apară mai multe persoane pentru care oraşul cu ale sale realităţi urbane reprezintă un obiect de studiu sau obiect al muncii: studenţi şi doctoranzi de la facultăţi de Arhitectură, Urbanism, Sociologie şi Asistenţă Socială, profesori universitari de la aceleaşi facultăţi, planificatori urbani, arhitecți, reprezentanţi ai Primăriilor, reprezentanţi ONG şi reprezentanţi mass media.

În mod ideal, dreptul la oraş şi dreptul la locuire decentă ar trebui să constituie puncte importante care să fie atinse în materiile predate la Arhitectură şi Urbanism, dar şi puncte esenţiale de plecare în formulare politicilor publice legate de dezvoltarea urbană. Oraşul şi cultura urbană în general nu înseamnă numai „centrul vechi”, monumente interbelice şi patrimoniu, atracţii culturale şi turistice, hub-uri artistice, festivaluri, puncte de entertainment pentru tineret, dezvoltare economică de care beneficiază doar anumite segmente de populaţie. Tot din oraş fac parte şi zonele defavorizate, oamenii care locuiesc pe stradă sau în barăci improvizate, oamenii evacuaţi sau aflaţi în pericol de evacuare. Toate aceste realităţi urbane (co)există, chiar dacă în general rămân invizibile şi nu sunt puse pe tapet. Cu atât mai mult cu cât ele sunt condamnate la invizibilitate, au nevoie de sprijinul şi solidaritatea noastră.

Fotografie preluata de pe FBul eventului descris mai jos 

Joi, 10 aprilie 2014, FCDL organizează mitingul „Locuinţe nu umilinţe”, în faţa Primăriei Bucureşti, între orele 12-16.

Din statemenul evenimentului:

„Nerespectarea legii, birocrația excesivă și ignorarea îndatoririlor față de cetățeni aruncă în stradă sute de familii anual. Pierderea unui acoperiș deasupra capului pune adeseori în pericol locul de muncă, școlarizarea copiilor, documentele de identitate, dreptul la asigurare de sănătate etc. Oamenii sunt umiliți și vulnerabilizati și prin tratamentul pe care îl suportă din partea administrației. Aceasta îi obligă să facă nenumărate drumuri pentru a completa un dosar de locuință socială doar pentru a-i trata apoi ca pe niște cerșetori, atunci când de fapt solicită ceea ce li se cuvine de drept.

Evacuările abuzive și trimiterea în stradă a chiriașilor, tragedia destrămării comunităților și familiilor au consecințe directe asupra sănătății fizice și psihice a oamenilor. Acestea nu sunt evenimente izolate, ci parte a unui fenomen larg reprezentând consecinţele implementării defectuoase a legii retrocedărilor, ale nerespectării legilor ce țin de protecția chiriașilor, a corupției administrative și a mafiei imobiliare.

Doar legând aceste cazuri unele de altele ne putem da seama cât de amplă şi gravă e situația. Şi doar împreună începem să le rezistăm cu adevărat!”

FB event: https://www.facebook.com/events/227306950796603/

Documentare suplimentară:

http://fcdl.ro/

https://www.facebook.com/pages/Frontul-Comun-pentru-Dreptul-la-Locuire/675979395796221

http://totb.ro/se-pregateste-revolutia-evacuatilor/

http://www.b365.ro/din-44-000-de-locuinte-sociale-promise-in-2008-oprescu-nu-a-rezolvat-nici-10-din-cereri_155283.html

http://www.ce-re.ro/upload/Drept%20Locuinta_Final.pdf

Strazi. Trafic. Pietoni

Articol de Manga Lavinia, studenta anul III, Facultatea de Urbanism

Timp de decenii mașina a câștigat “teren” atât la modul propriu cât și la figurat în fata pietonului. Numărul automobilelor a tot crescut, traficul auto era din ce în ce mai aglomerat și prin urmare străzile s-au  lățit și numărul lor a crescut. Dar care a fost rezultatul? Surprinzător sau nu, după 100 de ani s-a ajuns la concluzia ca mai multe drumuri atrag mai mult trafic.

In Shanghai, China de exemplu, mai multe drumuri înseamna într-adevăr  mai mult trafic și mai multa congestie.

Iată cum, alte țări au rezolvat, au încercat sa rezolve, sau au ameliorat aceasta problema:

Când marea autostrada Embarcadero Freeway din San Francisco a fost închisă, după cutremurul din 1989, oamenii și-au adaptat rapid rutina, iar traficul  rezidual s-a mutat pe alte rute. Astăzi, Embarcadero este un bulevard prietenos, cu copaci, troleibuze și condiții rezonabile pentru viata urbana și pentru bicicliști.

San Francisco, în două ipostaze diferite: înainte şi după introducerea politicilor de trafic care acordă prioritate pietonilor şi transportului public

În 2002 , Londra a introdus taxa de congestive rutiera (șoferii trebuie să plătească pentru a intra cu mașina în partea central a orașului). De la început, datorita taxei traficul s-a redus dramatic.Zona a fost extinsa ulterior spre vest și acum cuprinde 50 kmp.

 Londra, înainte şi după introducerea taxei

O ampla inițiativă de extindere a posibilităților pentru mersul pe bicicleta a fost demarata în New York în 2007. Pista este conceputa astfel încât mașinile parcate sa protejeze bicicliștii. Traficul de biciclete s-a dublat în numai doi ani.

 New York cu străzi în care există loc pentru biciclete

În jurul anului 1980 centrul orașului Melbourne era o colecție de clădiri de birouri și blocuri turn, fără viața și utilitate. Orașului i se spunea “gogoașa”, pentru ca era practic gol în centru. Între 1994 și 2004 s-au realizat o serie impresionanta de îmbunătățiri, factorul semnificativ l-a constituit încurajarea oamenilor sa meargă pe jos. De la înființare, Melbourne a fost o colonie tipic englezeasca cu străzi lungi și parcele regulate. La început s-a decis sa fie eliminate toate obstacolele din calea pietonilor pentru a-i încuraja sa se bucure de străzile orașului. S-au lărgit trotuarele, pavajele au fost refăcute cu piatra Bluestone şi străzile au fost echipate cu o noua colecție de mobilier urban din material de calitate. După acestea a urmat politica de “înverzire” pentru a spori caracterul și umbra trotuarelor.

Raul care trece prin Aarthus, cel de-al doilea oraș ca mărime din Danemarca, a fost astupat și folosit ca artera de circulație înainte de a fi redeschis în 1998. De atunci, zona pietonala de agrement de-a lungul râului a devenit spațiul cel mai popular din oraș. Preturile proprietarilor imobiliare din apropiere sunt printre cele mai mari din oraș.

Deși în mod tradițional traficul pietonal a dominat străzile din Manhattan, New York, în 2007 a fost lansat un program amplu cu scopul de a oferi opțiuni mai bune de recreere și de petrecere a timpului liber ca un supliment al traficului pietonal intens, de regula motivat de o finalitate precisă. De exemplu pe Brodway, trotuarele au fost extinse ca sa facă loc pentru cafenele și locuri de stat, în timp ce în Herald Square si Time Square cu o serie de zone pietonale cu multe posibilitatea de relaxare. În 2009, pe Broadway în New York în zonele Time Square si Herald Square a fost oprit traficul, ceea ce a adus liniștea pietonilor și a redat încă 7000 de metrii pătrați vieții urbane. Nivelul de activitatea în noile spații a fost impresionant din prima zi.

Limita dintre spațiul public si cel privat , limita unde strada si clădirile se întâlnesc este de cele mai multe ori nesesizata de către pietoni sau confundata. Iată câteva exemple pe care, probabil, le întâlniți zilnic :

Ieșind sau intrând          

Mergând de-a lungul străzii  

      

Făcând cumpărături      

   Interacționând   

                               

   

Uitându-se în vitrine            

      Stand de vorbă

O plimbare prin oraș are multe variante: o excursie rapida de la A la B, cu scop precis, o hoinăreala lenta pentru a savura viața orașului sau un apus de soare, zig-zag-ul unor copii, ori mersul hotărât al bătrânilor pentru a lua o gura de aer proaspăt sau după treburi. Dar oricare ar fi scopul, el se petrece tot în spațial public urban : strada.

In concluzie, strada este elementul mereu prezent in viata noastra de zi cu zi si prin urmare , pentru a putea savura micile plimbari , sau chiar lungile drumuri , trebuie mai intai sa fim atenti in ce relatie se afla ea cu pietonul

Bibliografie: ”Orase pentru oameni” - Jan Gehl

Schimbul de tineri "Let`s free urban TarBuk activism!" din ESTONIA

Articol de Andreea Lipan

Proiectul "Let`s free urban TarBuk activism!" a fost un  schimb de tineri bilateral desfăşurat în perioada 10- 16 august 2013 în oraşul estonian Tartu. Scopul general al proiectului a fost de a aduce împreună un grup de tineri entuziaşti, care doresc să se implice în comunităţile din care fac parte şi să creeze un mediu inspiraţional în care aceştia să lucreze împreună urmărind un scop comun.

Participanţii au fost aleşi pe baza experienţelor şi a intereselor commune legate de dezvoltarea urbană participativă, dar în acelaşi timp provin din medii culturale foarte diferite, fapt ce a stimulat schimbul de informaţii, idei şi cunoştiinţe între cele două grupuri. Provocarea a constat în a proiecta şi executa, într-o perioada foarte scurtă, amenajarea unui spaţiu public atractiv, cu obiecte de mobilier care să capteze atenţia comunităţii locale şi să le reamintească de puterea de decizie pe care ar putea să o aibă, dacă vor acţiona ca un grup unit si organizat. 

            Programul de lucru si regulile au fost stabilite de comun acord

Realizarea materialelor de promovare<AFISE PERSONALIZATE>

Pentru realizarea acestor obiective, unui grup de 18 participanţi le-a fost dată posibilitatea de a explora oraşul Tartu, de a identifica problemele legate de utilizarea spaţiilor publice, de a contribui la găsirea unor soluţii şi de a-şi susţine ideile în faţa comunităţii locale, printr-un exemplu concret. Pe parcursul a celor 6 zile, obiectele de mobilier urban au fost realizate în intregime din materiale vechi refolosite, demonstrând că existenţa problemelor financiare, care sunt adesea imputate de administraţiile locale pentr a justifica lipsa investiţiilor în spaţii publice, nu constituie un impediment. După ce au fost prezentate în cadrul a diferite evenimente locale, mobilierul a fost folosit pentru amenajarea unui spaţiu public din curtea unui Centru de tineret din Tartu. Obiectele create s-au dovedit a fi foarte atractive persoanelor de toate vârstele.  

Gasirea unei idei realizabile a fost un proces foarte dificil...si de durata!

În cadrul seminarului public organizat la sfârșitul schimbului de tineri, participanții au avut ocazia să se întâlnească cu reprezentanți ai societății civile, administrației publice locale și experți din mediul urban și să discute problemele legate de dezvoltarea spațiului public, activism urban și planificare participativă. Participanții au susținut prezentări cu privire la bunele practici și intervențiile de succes în spațiul public din propria comunitate, explicând, de asemenea, contextul în care acestea au apărut. .
 
Rezultatele pozitive nu au întârziat să apară, și acum, privind în urmă, putem spune cu siguranță că acestea au depășit așteptările noastre iniţiale. Am reușit să reamenajăm spațiul public din fața Centrului de tineret din Tartu și să îl transformăm într-un loc de interacțiune socială, am generat o dezbatere publică cu privire la implicarea comunităţii la luarea deciziilor, la care au participat aproximativ 60 de persoane, iar mesajul nostru a căpatat ecou  prin articolele din ziarul local.
 
Prin interacțiune directă, educație non- formală și entuziasm, membrii Komunitas și Linnalabor a stabilit un parteneriat puternic, iar în prezent, dezvoltă alte activități împreună, următoarea colaborare fiind găzduită la București la sfârșitul lunii aprilie 2014.

lucrul practic a fost intercalat si cu plimbari, excursii si tresure-hunt...care a accelerat procesul de cunoastere

NAPOLI FREE URBAN FLOW - Miruna Tirca feat Dinu Gutu

Round one: Miruna 

Napoli este un oraș copleșitor. Soft și hardcore în același timp. Trece prin tine ca o vijelie și este imposibil să te lase indiferent. O urbanitate dură, dar maleabilă și vie. În Napoli poți traversa un bulevard central, să zicem Toledo, ajungând dintr-un capăt în altul complet năucit de trafic și poluare, pentru ca apoi să iei un autobuz, ajungând în doar câteva minute într-o oază de liniște și relaxare, pe vârful unui deal, de unde poți privi cum apusul își aruncă blând lumina peste fragmente de oraș și peste golful Napoli, iar în depărtare se vede Vezuviul. Ca și scurtă informație istorică, se știe că Napoli a evoluat în jurul unei colonii întemeiate de greci din Cumae, în sec. al VI-lea î.Hr, iar numele său inițial, Neapolis, însemna ”Noua cetate”. În prezent, Napoli numără aproximativ un milion de locuitori, la care se adaugă zona metropolitană, ajungându-se la numărul de trei milioane de locuitori.

 La porțile castelului-fortăreață Sant Elmo, situat pe deal, câțiva băieți joacă un fotbal tihnit la ceas de seară. Vin multe cupluri pe scuter, pentru a bea o bere, a fuma o țigară și a privi orașul de sus. O panorama urbană minunată, care te liniștește și te îndeamnă la relaxare. Pentru moment. Pe străduțe înguste și întunecoase, cobori iarăși  spre centru, cu atenție sporită la scuteriști, care mătură totul în calea lor, inclusiv pe tine, dacă nu ești cu ochii în 4. Pe străduțele respective, ferestrele sunt larg deschise, rufele întinse la vedere, iar oamenii stau la taclale. Fiecare ascultă propria muzică dată la maxim. Din loc în loc, poți vedea câte un loc de reculegere, dar și icoane cu Maradona, fotbalistul simbol al echipei de fotbal Napoli.

Că vrei sau nu vrei, tragi din nou cu nesaț o doză de urbanitate extremă, presărată din plin cu trafic motorizat, gunoaie aruncate de-a valma pe străzi, apoi pleci în căutarea unor spații mai liniștite. Undeva lângă port, se află un mic fast-food, un chioșc unde se vând tot felul de produse locale, inclusiv fructe de mare la cornet. 3.5 euro cornetul de calamari prăjiți, caracatițe și alte bunătăți marine. Ne așezăm la marginea apei, cu câte un cornet și o bere în mână, undeva în apropierea unei unități de pompieri: Vigili del fuoco. Lângă noi, sunt pescari care își aruncă răbdători undițele în apă. Observăm ditamai peștii care se plimbă nestingheriți printre bărcile trase la mal. Apoi intră în port și poliția marină, pe o navă care face mult zgomot.

În serile de hoinăreală pe la malul apei, am avut următoarea revelație: Napoli este un oraș cu ieșire la mare, dar rămâne cumva rupt de apă. Când te plimbi pe străduțele înguste din centrul istoric sau prin cartierele de pe dealuri, daca nu s-ar vedea din când în când marea, ai avea impresia că nici măcar nu există în apropiere. Napoli nu are vibrația aceea specifică orașelor aflate lângă apă. O șosea extrem de circulată, care a fost construită de-a lungul apei, desparte în mod simbolic marea de restul așezării. Într-un sens metoforic, s-ar putea spune că apa reprezintă adevăratul suflet al orașului, pe care acesta și-l caută din greu și care, de fapt, se află atât de aproape.

Cu toate acestea, există Lungomare, o promenadă la malul mării, lungă de vreo 3 km. Acest front marin obișnuia să fie ocazional închis traficului motorizat în zilele de duminică, în decursul anilor trecuți, iar din 2012, cu prilejul Cupei Americane a devenit pietonal. Mai bine zis semi-pietonal, pentru că, deși nu există mașini pe această porțiune, din când în când scuterele se strecoară cu abilitate chiar și pe aici. Este singurul loc din oraș în care am văzut bicicliști sau skateboarderi, rămânând în același timp o oază pentru pietoni și pentru cei cărora le place să meargă pe jos.

 Adevăratele spații publice din Napoli sunt însă piațetele orașului, folosite la maxim de locuitori în orice zi a săptămânii. În nopțile din weekend, piațetele se umplu până la refuz de tineri; se deschid tot felul de bărulețe unde lumea stă afară, în picioare, și se pune muzică. Orașul se transformă și se conectează la un ritm cu totul nou, pe care nu l-ai bănui în timpul zilei. Lumea stă pur și simplu la taclale, iar fiecare metru pătrat al piațetelor este ocupat. Cel mai mult am stat în piațeta de lângă Universitatea de Studii Orientale, pentru că am locuit în preajma ei. De altfel, mi s-a părut și cea mai prietenoasă dintre toate. Piațeta se află într-o zonă pronunțat studențească, iar ceea ce îi conferă individualitate este un copac enorm crescut chiar în mijlocul ei, sub crengile căruia se pot aduna, în decursul unei nopți, sute de persoane.

 Pe străzile din preajma Universității, în incinta diverselor facultăți și pe zidurile din zona piațetelor sunt amplasate bannere sau scrise texte cu mesaje politice. Din spusele unui localnic, popularitatea piațetelor este fluctuantă. Anumite piațete sunt populare la un moment dat, dar acest fapt se schimbă în mod constant. În prezent, una dintre cele mai populare piațete în care se adună tinerii este Piazza Bellini. Înainte, conform relatărilor aceluiași localnic, o altă piazzeta era cea mai populară, până în momentul în care au avut loc în preajma ei bătăi stradale cu  împușcături, iar fluxul de oameni a migrat în altă parte.

 Dacă vrei o pauză de Napoli, poți lăsa rapid în urmă haosul urban, luând trenul sau ferribotul până în locații precum Sorrento, un orășel liniștit situat pe coastă, sau până pe insule precum Ischia, Procida sau Capri. Un drum dus-întors cu trenul până în Sorrento costă 7 euro, iar un drum dus-întors cu ferribotul în jur de 22 euro. Pe insule merită să rămâi cel puțin o noapte. Noi am ales Ischia și s-a dovedit a fi o alegere perfectă. Vegetația mediteraneeană la mijloc de primăvară și soarele blând de aprilie sunt lucruri speciale, de care nu te poți bucura decât în această lună a anului.

În ceea ce privește trenul, acesta reprezintă un adevărat creuzet social. În tren, dar și pe feribot au avut loc multe dintre interacțiunile noastre sociale. În tren am cunoscut o familie de romi din Călărași, stabiliți de mulți ani într-o localitate din zona metropolitană Napoli. Ne-au povestit despre cum își câștigă traiul din colectarea și vânzarea de fier vechi, bazându-se pe relații de lungă durată cu diverse persoane, care le dau în mod regulat obiecte din fier. Cu toate acestea, potrivit spuselor familiei, comerțul cu fier vechi nu mai este la fel de profitabil ca în alți ani, pentru că, la rândul lor, mulți italieni au început să îl practice. Familia alterna colectarea de fier vechi cu slujbe temporare în construcții, șoferie sau domeniul casnic. Aveau 2 fete pre-adolescente și un băiețel de aproximativ 2 ani. Întreaga familia emana fericire, seninătate și bunăvoie. Era duminică, și mergeau la o reuniune de rude și de prieteni, în altă localitate.

 Prin contrast, pe feribot, am cunoscut o altă familie de romi, cu 2 copii mici pe care îi foloseau la cerșit. Cu băiețelul mai mare, care avea în jur de 7 ani, am interacționat noi. Inițial, nu vroia să recunoască faptul că vorbește și înțelege română. Cerșea prin feribot și la orice întrebare răspundea ”che dici, che dici?”. Apoi, dintr-o dată, a lăsat garda jos, ne tot dădea târcoale și ne zâmbea. Am simțit clar cum dorea să se joace, dar nu prea știa cum, cum dorea să se apropie de noi și să ne cunoască, dar, iarăși, nu prea știa cum. Ne-a spus cum îl cheamă și ce vârstă are. I-am urat ”mulți înainte”, dar nu știa ce înseamnă această urare. Am văzut clar copilăria refuzată din el, înlocuită de lupta pentru supraviețuire. Cel mai tare s-a apropiat de Silviu, în care probabil, a văzut un model masculin cu totul necunoscut lui. Cineva care glumea cu el, se juca și îi zâmbea. Băiețelul l-a atins pe umăr, să vadă daca ”are mușchi”, apoi l-a amenințat că aduce un pistol și îl împușcă. Era modul lui de a interacționa și de a se juca, inspirat cu siguranță din universul cotidian la care era expus. Tatăl lui supraveghea cu atenție de la distanță toată conversația aceasta.

 Reveniți în Napoli,ne-am gândit să accesăm puțin și viața alternativă de noapte. Cu ajutorul afișelor stradale am identificat un reggae party la Officina 99, despre care știam că este un fel de squat. Într-adevăr, era squat, dar unul destinat petrecerilor și evenimentelor, nu locuirii. În drum spre Officina 99, ne-am semi-rătăcit în zona Piazza Garibaldi, prilej cu care am observat prostituția nocturnă în floare.
Am oprit un grup de cetățeni, rugându-i să ne ajute cu orientarea pe hartă și indicarea direcției corecte. Italiana primordială de baltă a intrat în acțiune. Când au auzit în ce fel de zonă vrem să mergem, au început să exclame: ”una zona bruta, nu mergeți acolo!”. Noi o țineam pe a noastră, că să ne explice și să ne îndrume. S-au mai consultat între ei și au decis: ne vor duce ei cu mașina, este cel mai bine așa! Zis și făcut. Am mers împreună cu această familie tipic napoletană pe câteva străduțe, timp în care ei ne indicau locurile ”bune și frumoase” în care ar trebui să ne ducem. Veniseră în centru cu 2 mașini, iar într-una din acestea ne-au amplasat pe noi. Din păcate, nu știam exact numărul de pe via Gianturco, unde trebuia să ajungem, așa că am tot dat ture cu mașina, încercând să îi facem să înțeleagă unde anume dorim să mergem. În cele din urmă, au înțeles! Știau de Officina 99, pe care l-au numit ”centru de tineret”. Ne-au lăsat fix în fața lui, iar la despărțire ne-au pupat, ne-au îmbrățișat ca pe proprii copii și ne-au urat mult noroc, avertizându-ne să avem grijă cum plecăm de acolo și oferindu-se să ne lase chiar numărul de telefon, pentru a-i suna în caz de orice!

După acest moment parcă desprins dintr-un film, ne-am zis că, indiferent cum urmau să fie petrecerea și concertul, toată hoinăreala și efortul de a ajunge acolo vor fi pe deplin justificate de mica și minunata întâlnire pe care o avusesem. Ne-am gândit că, după ani și ani, când amintirile de călătorie se vor estompa, aceasta va fi cu siguranță una care va supraviețui și pe care o vom asocia vibrației orașului Napoli.

”Zona bruta” era de fapt o fostă zonă industrială, parțial abandonată, pe unde nu prea trecea picior de om. Petrecerea a fost drăguță, concertul mai mult funk decât reggae. Lumea fuma iarbă pe rupte, chiar și tematica petrecerii era una conexă: ”Contra il traffico di narcotici – Coltiva la tua pianta!”. La intrare, organizatorii ofereau păhărele cu pământ și semințe de cannabis. Contribuția pentru petrecere (adică intrarea) era de 3 euro. Le-am cerut permisiunea să scriem un text pe terasă, cu un sprai graffiti, și am scris textul pe marginea căruia făcusem glumițe zile întregi: ”București și Napoli – două inimi gemene”.

 Ce ar mai fi de spus despre Napoli, spre finalul acestui flow urban? Poate câte ceva despre mâncarea ieftină și delicioasă de care am tot avut parte. Voi menționa 2 locuri: pizzeria Vesi, care ne-a fost recomandată de către un localnic, unde o pizza costa între 3-7 euro și Taverna Buongustaio, descoperită din întâmplare de colegii mei. În această tavernă frecventată mai ales de localnici (eram singurii turiști) am comandat fară meniu în față și fără a ști prețurile, mergând pe încredere și pe recomandările ospătarilor. Aici ne-am luat cina de rămas bun, din ultima seară. Pentru câțiva euro de căciulă, am avut parte de: vin din belșug, legume pe grătar, salate, pâine de casă, caracatiță înnăbușită, pește spadă pe grătar, ton pe grătar, paste cu scoici și paste napoletane. Într-un cuvânt, bunătăți proaspete mediteraneene, de care nu ai parte prea des. La toate acestea se adaugă și atitudinea patronului și a celor care serveau - se comportau ca un fel de bunici care te-au pus cu drag la masă și se bucură să te vadă mâncând cu poftă.

 în mijlocul grupului - patronul tavernei și unul dintre ospătari

îndemnuri din taverna Buongustaio

 Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte impresia despre acest oraș, ar suna cam așa: Napoli te lasă să interacționezi cu el așa cum dorești. Napoli este în multe feluri, inclusiv murdar și extrem de poluat. Dar îți alegi exact ce vrei, iar paleta de posibilități este una foarte largă. În acest sens, s-ar putea spune că, într-adevăr, București și Napoli sunt ”două inimi gemene”. În concluzie, am plecat cu senzația pronunțată că ne vom mai întoarce în acest oraș, pentru că, pur și simplu, el te cheamă și te îndeamnă la hoinăreală sau explorare urbană.

Round 2: Dinu

Primul lucru care impresionează atunci când un autocar staționează în fața unei tabere de romi, e greutatea cu care coboară lumea. Oameni în toată firea se îndeamnă reciproc, pentru a saluta un grup de câteva zeci de copii care îi întâmpină.

Al doilea lucru care m-a impresionat la tabăra din Giuliano (o suburbie a Napoli) este mirosul puternic, înțepător, ce plutește în aer. Vizităm o tabără de romi bosnieci care tocmai au fost mutați de primărie din zona comercială de hipermarketuri, lângă o groapă cu deșeuri chimice. Mirosul toxic, de gaze vine chiar de vis a vis, camp-ul fiind de altfel relativ bine amenajat de primărie: iluminat public, rulote, băi publice.

Ca în cărțile poștale din România Interbelică, romii apar și în Napoli ca un personaj colectiv. Segregarea este puternică, și o vedem imediat ce intrăm în tabără: femeile și copii pe de o parte, bărbații de cealaltă.

Intru în conversație cu un adolescent din comunitate. E isteț, respectuos și foarte deschis. Genul ăla de atașament absurd între oameni care nu se vor mai vedea vreodată. Tipul vrea să se desprindă, asta-mi transmite. Ori va pleca din comunitate pentru a începe o altă viață, ori se va impune ca lider acolo. Are 24, ca și mine.

În câteva minute o mașină de poliție apare la intrarea în tabără. Cine-i în vizită, ce-i cu autocarul? Se parlamentează, se dau confirmări. Se simte controlul.

Ajungem după într-un alt camp. Romi din Serbia și România. Stau în rulote standardizate, care au 2 camere. Verzi. Palmieri și copii fericiți în jur. Atmosferă hippie de anii 70 în aer. Ziduri groase îi ”apără” de imensa groapă de gunoi pe care i-a așezat primăria. Nu au apă potabilă.

Plec cu-n gust amar, dar cred că înțeleg ceva: cât de sterile-s politicele cu care ne prefacem că ajutăm romii: atât cât să bifăm o poză frumoasă cu iz de civilizare. În rest, miros de acetonă și șobolani.